Visez in verde si visul e tot ce mi-a mai ramas . Caci in oras , oriunde intorc privirea vad in tonuri de gri , un gri al prafului , al fumului , al poluarii , un gri trist al blocurilor , un gri care parca troneaza ca unic simbol al locurilor in care traim. Visez la parcuri pline de copaci undeva in inima orasului , la oaze de verdeata si recreere , visez sa invat sa respir aer proaspat si curat pe care plamanii mei sa-l imbratiseze , dar deschid ochii si trag aer in piept si simt mirosul greu de pamant uscat , care cerseste stropii de ploaie , respir fumul lasat in urma de masinile care par sa fi depasit numarul de oameni si care aproape au castigat o identitate a lor in oras , simt aerul fierbinte si greu , mult prea sarac in oxigen.

Visez la munti acoperiti de padure si colindati de animale salbatice, dar tot ce vad in fata mea sunt oameni care pun la pamant copac peste copac, buldozere care netezesc terenul odata sublim in imperfectiunea lui si in fata mea parca deja se ridica hotelurile de lux si vilele cu prea multe etaje pentru familia de 3 persoane care va locui acolo, fara sa se gandeasca macar pntru o clipa ca terenul lor este un cimitir al copacilor, ca o constructie atat de efemera a luat locul unui arbore batran de sute de ani. An dupa an padurile tarii cad prada furiei si nevoii impetoase de dezvoltare a orasului, care este mult prea acaparat de nevoia lui imediata de crestere si care, in goana sa neintrerupta, uita ca omul nu poate rezista timpului si nici planetei fara comoara sa verde.
Visez ca atunci cand ma plimb prin oras sa vad oameni care planteaza un copac in fata blocului, copii care ies in curtea scolii alaturi de invatatori si profesori si invata cat de important e sa ai grija de natura, oameni carora le pasa cu adevarat de mediul inconjurator, oameni care inteleg de ce este atat de important sa recicleze, oameni care sunt de acord sa lase masina acasa macar pentru o zi si sa redescopere bucuria mersului pe jos, oameni care inteleg interdependenta dintre ei si natura si care aleg sa viseze in verde. Dar deschid ochii si visul meu se risipeste in nori de fum. Vad cum si ultimii copaci ai Bucurestiului cad la pamant pentru a lasa loc autostrazilor, unei lumi triste si gri. Vad copii care nu mai stiu sa se bucure de flori sau de copaci, care nu respecta natura pur si simplu pentru ca nimeni nu le-a pus vreodata ca ar trebui sa o faca, vad scoli care isi impovareaza elevii cum mii de informatii si notinui.Din pacate, nici macar una dintre acestea nu abordeaza problema fundamentalaa mediului inconjurator. Copii de azi stiu totul despre jocurile pe calculator, pot sa recite pasaje intregi din filme, sunt fascinati de masini si avioane, dar nu au plantat niciodata un copac, nu au invatat cat de important este sa le pese, sa se implice in conservara mediului inconjurator. Caci atunci cand acesta va pieri, omenirea isi va fi semnat deja condamnarea.

Ma doare atunci cand vad un om aruncand cu nonsalanta o hartie facuta bucatele pe geamul autobuzului, ma doare caci inca un copac a murit, ma doare nepsarea lui si sufar pentru ca acel om probabil nu va intelege niciodata cum de gestul sau a mai distrus putin planeta.

Ma doare cand vad ca importanta naturii nu este facuta cunoscuta aproape deloc, ca televiziunile, radioul si presa vorbesc despre veri incendiare, despre decese datorate caldurii, despre o clima aflata in continua schimbare, despre o Romania care in urmatorii 100 de ani s-ar putea transforma in desert si care, cu toate acestea, tot ce fac este sa sfatuiasca oamenii sa bea lichide, sa nu iasa din casa in perioadele caniculare si care fac reclama la aparatele de aer conditionat. Dar aerul conditionat consuma energie electrica care duce la secatuirea planetei, in timp ce aceasta devine din ce in ce mai calda. Cu toate acestea, nimeni nu vorbeste despre despaduririle excesive, despre muntii care au fost lipsiti de vegetatie, despre numarul tot mai mic de parcuri ale capitalei, despre intoxicatia cu mizerie, plastic si deseuri.

Nu se cunoaste faptul ca un PET va fi inca pe pamant mult dupa ce persoana care l-a aruncat se va fi stins, ca probabil va afecta iremediabil generatiile viitoare, ca va fi una dintre multele pietre de temelie in distrugerea planetei. Si totusi, refuz sa incetez sa visez in tonuri de verde,pentru ca sunt convinsa ca schimbarea este posibila si in aceasta tara, ca vom ajunge sa realizam pericolul la care ne expunem in fiecare moment cand intoarcem spatele naturii, vietii.