Mozaicul asta de cuvinte este pentru dumneavoastra, Domnule Costica, pentru ca nu aveti origini nobile, nu ati trait in puf, nu ati studiat la cea mai celebra universitate din lume, nu aveti conturi grase prin diferite banci din strainatate, nu ati fost in vacanta intr-o insula exotica, nu aveti vila cu piscina, nici televizor cu plasma, nici macar telefon mobil.

Probabil ca sunteti intr-o ceata totala, ca va ganditi la o ironie adresata unor politicieni sau « intelectuali » din lumea mondena. Nu ! Este vorba de… va las sa aflati singuri, sa va faceti timp sa cititi un basm modern cu un erou care, chiar daca nu e Fat-Frumos, ramane totusi simbolul unei specii umane pe cale de disparitie, omul care face ceva fara sa pretinda vreo recompensa.

E deja o saptamana de cand l-am intalnit, dar totul mi se reliefeaza in memorie de parca ar fi acum, ii urmaresc atent gesturile in aducerea-aminte, ca un copil ce ar vrea sa citeasca o carte in cateva secunde, desi abia a invatat primele litere din alfabet.

L-am vazut sambata seara, eram trista si cand sunt trista obisnuiesc sa ma uit la oameni. Deci ma uitam la oamenii ce inotau prin penumbra ce imbratisa asfaltul (asfaltul ala pe care il iubim atat de mult incat l-am asezat ca o plapuma de gri peste tonurile vii si colorate ale naturii, peste zambete mici si sincere si curate, atat de mult incat il calcam in picioare si fugim frenetic de el la sfarsit de saptamana). Dintr-o data, observ o luminita apropiindu-se, doua roti, un ghidon, o barba alba, apoi totul mi se desluseste in lumina oarba a unui felinar de strada – un batranel mergand pe bicicleta, ducand in spatele bicicletei un sac. La coltul blocului, doi tineri cu lanturi groase, cercei in urechi si tricouri de firma. Mereu pusi pe glume proaste, se arunca in fata bicicletei, batranelul franeaza de frica sa nu ii accidenteze (prea tarziu), se dezechilibreaza, cade pe asfalt, bicicleta peste el. Pentru pustani cortina se trage, ar trebui sa urmeze aplauzele, dar cum o comedie proasta nu e niciodata aclamata, se rezuma la a ranji multumiti ca « i-au facut-o boschetarului » si parasesc locul.

Batranelului nu-i mai ramane decat sa incerce sa se ridice. Nu poate. Ma apropii si il ajut, ridic bicicleta de pe picioarele lui, apoi il ridic si pe el, incerc sa ii ridic sacul, dar acesta se sparsese. Asfaltul se umplu de hartii, sticle de plastic, chistoace de tigari, de gunoaie. M-am gandit ca e nebun, pentru ca nici macar un cersetor nu umbla cu un sac de gunoaie, dar inainte sa apuc sa-i zic ce-mi trecea prin minte, a inceput sa-mi spuna povestea sa, intuindu-mi parca gandurile :

- Nu sunt cersetor, nici nebun, ci doar imi plac spatiile verzi- verzi, nisipul gri, marea- albastra, si fac si eu ce pot pentru ca ceea ce imi place sa fie asa cum imi place. Asfaltul nu prea imi place, totusi imi displace mai putin daca nu e presarat cu gunoaie.

Ceata totala. O fi gunoier ? Nu cred, e cam batran ca sa mai munceasca. Atunci ?! Nu am indraznit sa-l intreb.

- Hai, ajuta-ma repede sa strang mormanul asta de gunoi. Nu uita chistocul de langa roata masinii, imi spuse, privindu-ma cald prin cei doi ochelari ce-i pazeau nasul. Dupa ce am facut intocmai cum mi-a zis, m-a invitat sa merg cu el sa facem curatenie in fostul parculet de langa bloc. Nu stiu daca am vrut cu adevarat sa-l ajut sau m-as fi simtit prost daca l-as fi refuzat, cert e ca m-am trezit langa unul din cei trei copaci ce mai supravietuiesc in fostul parculet.

- Uite, aici imi aduceam eu fiul cand era mic. Alerga prin iarba, se tavalea prin ea, se ascundea dupa copaci, era fericit. Acum e proprietarul benzinariei asteia care a distrus parcul - alearga cu masina, se tavaleste prin hartii verzi, se ascunde de amintirea copilariei sale si e incruntat tot timpul.

O lacrima ii inunda ochiul stang si i se prelinse pe obraz, apoi i se opri in barba albita de trecerea timpului. Eu aveam buzele lipite, nu puteam sa-mi imbrac curiozitatea in haina cuvantului. As fi vrut sa-l iau in brate, sa-l intreb de ce plange, sa-i spun ca e eroul meu si ca de acum nu voi mai arunca niciun gunoi in iarba, ca nu o voi mai calca in picioare, ca voi incerca sa-mi determin parintii sa mai lase masina in garaj si sa mearga pe jos, ca o sa le spun si celorlalti povestea unui batranel ce lupta singur pentru o natura mai curata, pentru o natura pe care oamenii o tortureaza prin indiferenta si vor sfarsi prin a o ingropa. Din nou imi ghici intrebarile si imi spuse cu voce sfarsita :

- Lacrima asta plange primul copac taiat de fiul meu, plange fiecare gunoi aruncat de o mana nepasatoare, plange griul, albul ala patat de negru, negrul spalat numai putin, griul blocurilor, al asfaltului, al fumului, al zambetului nepoteilor ce nu se mai joaca fotbal pe iarba, ci pe calculator, e ultima lacrima in care se inabuse strigatul meu de ajutor ca se poate, ca inca se mai poate, ca fiecare dintre noi poate : Nu inchide ochii ! Nu fi indiferent ! Putinul pe care il poti face e, oricum, mult mai mult decat nimic !