Lecţia de matematică verde

Un simplu fapt matematic, de genul calculelor ultra-elementare, la care până şi eu eram bun în liceu (ce-i drept, acum mă îndoiesc de abilităţile mele de atunci), spune că: a întreţine două roţi, este mai uşor decât a întreţine patru. Sper ca măcar la acest punct să fim de acord. De când s-a încălzit afară, mă tot întreabă ceilalţi, unii puţin suprinşi, alţii realmente contrariaţi, iar alţii mustăcind, abia disimulându-şi aerele de superioritate, de ce vin cu bicicleta la şcoală (adică la facultate, locul unde predau). Celor mai mulţi le încropesc un răspuns rapid. Nu pentru că ar fi la modă (pentru că, oricum, nu este cazul în România). Nici ca să mă dau mare sportiv. Nici că mi-am vândut, recent, maşina. Atunci? Desigur, este mai comod să mişti din volan, decât să ţii de ghidon. Să te lăfăi pe un scaun adaptat la dimensiunile şi greutatea ta, decât să iei poziţie încovoiată, cu rucsacul în spinare, pe un schelet de fier. Se consideră, la noi, că doar cei care n-au maşină, folosesc bicicleta. Spre exemplu, muncitorii când se îndreaptă spre şantier, probabil aţi remarcat. Cine-i fraieru’ să meargă pe două roţi, când poate profita de confortul oferit de o structură acoperită, stabilă, climatizată, pe patru? Ai o limuzină de lux garată în faţa casei (râvnită de către generaţii întregi de muritori, spre care aspiră fetele cu impresii ş.a.m.d.), iar tu găseşti mai convenabil să pozezi într-un tip “nerealizat”, lipsit aparent de resurse? Pare de domeniul fantasticului, pentru cetăţeanul al cărui unic criteriu de apreciere a valorii umane este dat de puterea şi formele maşinilor de pe piaţă. Şi am mai observat un lucru: când merg undeva cu maşina, sunt interpelat politicos, cu “dumneavoastră”; însă când parchez bicicleta, devin, în ochii lumii, acel “băieţică”, expus tutuielii incurabile. Semn că persoana din faţa ta e mai atentă la o caroserie metalică, decât la propria-ţi carcasă din carne, sentimente şi oase. Prost şi urât să fii, dar să-ţi porţi cusurul pe patru roţi C-klasse, că tot ajungi să impresionezi pe cineva.

Ca să vă spun cinstit (odată ce m-am pornit, merg până la capăt), prin oraş, nu prea văd rostul bolidului mecanizat, mai ales că poţi pleca (dacă vrei, chiar poţi!) cu zece minute mai devreme de acasă, ca să ajungi, la timp, la serviciu. Când porneşti de la premisa, de cu seară, că a doua zi te vei deplasa în vehiculul proprietate personală, sigur întârzii. Ori sunt blocaje în trafic, ori, pur şi simplu, ţi-ai pus prea mari speranţe în capacitatea maşinii tale de a se teleporta, în doi timpi şi trei mişcări, de cealaltă parte a oraşului. Dimineaţa, ştiind că trebuie să porneşti doar motorul, manevrând la cheie, tragi încontinuu de timp, până când, în sfârşit, îţi dai seama că, oricum, nu mai ajungi la fix, şi te resemnezi. Te resemnezi că ai întârziat şi astăzi, ca ieri, dar, totuşi, accelerezi copilăreşte, semn că vrei să scoţi –măcar atât ţi-a mai rămas–, cel mai bun timp. Poate reuşeşti, poate nu. De cele mai multe ori, în această situaţie apar şi surprizele. Deseori, nefericite. Pe când cu bicicleta din dotare, gustând răcoarea matinală, înaintând treptat, într-o cadenţă pe care ţi-o impui singur, mai căscând gura în stânga şi-n dreapta (că ai la ce, e vară…), mai zăbovind în circulaţie, pentru a acorda prioritate şoferilor grăbiţi (cei care, în spiritul raţionamentului de mai sus, au întârziat la serviciu), mai făcând slalom printre pietoni, simţi că a început, efectiv, o nouă zi. După amiaza, la ieşirea de la slujbă, avantajul întoarcerii acasă cu bicicleta este evident: după atâtea ore susţinute de muncă, după rutina şezutului la birou sau a lucratului la dosare, o serie de exerciţii fizice, cocoţat în şa, nu pot fi decât agreabile. Te eliberează imediat de stresul acumulat în contact cu şefii.

Practic, în România, biciclistul nu are niciun statut, nu se bucură de niciun drept, nu face obiectul niciunui cod. Astfel, nu face parte din categoria pietonilor, pentru a putea beneficia de protecţia trotuarului (protejat, la rândul lui, de borduri, pe ordinea de zi a proiectelor edilitare), şi nu intră nici în categoria automobiliştilor, pentru a putea rula, în libertate, pe şoselele patriei. La dispoziţia lui nu stă nici măcar inconfundabilul dirijor al traficului din intersecţii, agitându-şi arma: fluierul. Ba unde mai pui că, prin parcuri şi prin centrul oraşului, organele în acţiune se stropşesc tot asupra lui, asupra săracului biciclist, obosit să evite pericolele la tot pasul. Apropo, câinii sunt cei care-l mai bagă în seamă, mârâindu-l furioşi, parcă gândind: ce-i şi cu animalul ăsta ciudat? Atunci, mai merită tărăşenia asta pe două roţi, iar respectivele, nici măcar motorizate? Da. Verificaţi singuri de ce. Vă dau numai câteva indicii: pentru că-i o plăcere să pedalezi, te simţi viu. Pentru că o puteţi lua pe orice drum doriţi, nu contează marcajul de sens unic. Pentru că aşa mai faceţi puţină mişcare, de care corpul şi psihicul au atâta nevoie. Sunt în tabăra Verzilor, nu pentru că nu-mi permit să umplu rezervorul cu benzină, ci pentru că înţeleg problemele fierbinţi ale planetei care moare. Moare sufocată de gaze cu efect de seră, de gazele ţevilor de eşapament [deşi românul ar zice că el moare sufocat doar de taxe şi impozite]. Moare pentru că dorinţele noastre sunt tot mai multe şi tot mai extravagante, când atât de puţin îţi trebuie pentru a fi fericit. V-aţi întrebat, vreodată, câte din lucrurile şi obiectele din jurul nostru ne sunt cu adevărat indispensabile? Câte nu sunt perfect inutile în ecuaţia vieţii? Staţi liniştiţi, cu siguranţă, s-au întrebat alţii. Rămâne să le căutaţi doar răspunsurile. La început, înăuntrul vostru, apoi, pe un motor universal de căutare.

Dan-Alexandru Popescu