Datorită agravării unor probleme cum sunt efectul de seră, schimbările climatice, reducerea stratului de ozon, deşertificarea, necesitatea conservării biodiversităţii, în ultimele trei decenii s-a dezvoltat mult interesul pentru ecologie, inclusiv la nivelul organizaţiilor internaţionale. Accidentul nuclear de la Cernobîl, din 1986, a demonstrat că, în problemele legate de mediu, comunitatea internaţională trebuie să se implice activ, consecinţele unor catastrofe ecologice fiind extrem de grave şi de lungă durată, putând afecta calitatea vieţii nu doar a generaţiilor actuale, ci şi a celor viitoare. Copiii si nepotii nostri trebuie sa se bucure si ei de aerul curat al inaltimilor, de frumusetea oceanelor, a padurilor de brad sau de bambus, de mersul gratios al gazelei sau de zborul indraznet al soimilor brazdand cerul senin de vara.

Catastrofele ecologice pot conduce la distrugerea faunei şi florei, la poluarea aerului, solului, oceanelor, fluviilor, spaţiului cosmic, la afectarea calităţii vieţii, în general. Dacă în trecut evoluţia economiei mondiale a fost dominată de politicile economice, în următoare decenii o influenţă deosebită o vor avea limitele impuse de mediul natural, în interacţiune cu creşterea populaţiei. Strategiile firmelor vor trebui să ţină cont de cerinţele dezvoltării economice durabile, sustenabile, a cărei esenţă este echilibrul între necesităţilor generaţiei de azi fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a face faţă propriilor necesităţi. De altfel, unul dintre principiile guvernǎrii corporatiste este acela al responsabilitǎţii sociale, care incumbǎ şi acţiuni pe linia protecţiei mediului.

Noţiunea de mediu în sens larg este definită de Convenţia privind responsabilitatea civilă pentru daune rezultând din activităţi periculoase pentru mediu (Lugano, 21 iunie 1993, art.2.10): „mediul cuprinde resursele naturale abiotice şi biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora şi interacţiunea între aceşti factori, bunurile care compun moştenirea culturală şi aspectele caracteristice ale peisajului”.

În urma Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) a fost adoptată Declaraţia privind mediul şi dezvoltarea, care statuează principiul „poluatorul plăteşte” .

Pentru o firmă, riscurile de mediu sunt legate de:

a) daunele pe care poate fi obligată să le plătească în cazul în care activitatea sa afectează mediul ambiant, populaţia unei zone şi produce pagube altor agenţi economici;

b) cheltuielile care trebuie făcute pentru neutralizarea efectelor poluării;

c) interdicţia de a înstrăina sau folosi terenuri poluate radioactiv;

d) afectarea în sens negativ a imaginii sale, prin conexiunea ce se face între emblema firmei şi aspecte cum sunt: efecte grave asupra sănătăţii consumatorilor, poluarea mediului ambiant, testarea produselor pe animale. Acest lucru conduce la refuzul consumatorilor să achiziţioneze produsele respectivei firme. Totodată, o proastă imagine poate conduce la pierderea susţinerii politicienilor, inclusiv datorită afectării relaţiilor diplomatice cu alte state, în urma unor litigii de drept al mediului.

Deşi dreptul internaţional mediului este încă la început de drum, datorită noutăţii sale, se prefigurează deja câteva izvoare ale sale, din care enumerăm pe cele mai importante:

1.Tratatele internaţionale (dreptul convenţional), care se referă atât la convenţii interstatale multilaterale (peste 300 în prezent), cât şi bilaterale (peste 1000). Dintre ele, putem aminti Convenţia privind dreptul mării (1982), Tratatul Cartei energiei (1994), Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice (1979).

2.Deciziile judiciare, care în timp vor crea o jurisprudenţă în domeniu. Prima decizie judiciară care a avut ecou internaţional a fost aceea din procesul care a opus uzina canadiană Trail de plumb şi zinc proprietarilor unor terenuri agricole americane, aflate la câţiva kilometri distanţă, care erau poluate de emisii sulfuroase. Sentinţa, pronunţată în 1941, statua că „potrivit principiilor dreptului internaţional şi dreptului S.U.A., nici un stat nu are dreptul de a uza de teritoriul său ori de a permite folosirea lui astfel ca emisiile să provoace un prejudiciu pe teritoriul altui stat ori proprietăţilor persoanelor ce se află aici, dacă e vorba de consecinţe serioase şi dacă prejudiciul este probat prin dovezi clare şi convingătoare”.

3. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale, cum sunt: directivele Uniunii Europene, Rezoluţiile Consiliului de securitate al O.N.U., deciziile O.C.D.E.

Nu toate aceste rezoluţii au caracter obligatoriu, unele fiind simple instrumente prenormative, denumite „soft law”

Între instanţele internaţionale jurisdicţionale care soluţionează litigii de mediu amintesc: Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Dreptului Mării, instanţele de reglementare a diferendelor ale GATT/OMC şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Conferinţa de la Kyoto, Japonia, desfăşurată în anul 1997, a dus la adoptarea unui acord între 161 de state semnatare pentru diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel încât, până în anul 2012, volumul de gaze cu efect de seră (mai ales CO2)să fie redus cu 5,2 %. Între exigenţele formulate, cele mai semnificative sunt: eficientizarea consumului energetic din industrie, prin utilizarea de combustibili săraci în carbon (gaze naturale) şi de combustibili alternativi, încurajarea consumatorilor să utilizeze modele de autoturisme puţin poluante, precum şi surse de energie regenerabilă, eoliană, solară, hidroelectrică. Deşi programul de la Kyoto cuprinde măsuri extrem de necesare, acestea riscă să devină literă moartă datorită refuzului S.U.A. de a ratifica protocolul (martie 2001).

4. Directiva 2003/87/CE privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, care reprezinta un instrument utilizat de către Uniunea Europeană în cadrul politicii referitoare la schimbarile climatice, nefiind un mecanism prevazut de Protocolul de la Kyoto. Face parte din Acquis-ul comunitar de mediu si amendeaza Directiva 96/61/CE IPPC, privind prevenirea si controlul integrat al poluarii. Prevederile acestei directive se aplica pentru emisiile de CO2 (dioxid de carbon). Scopul directivei este de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră de catre agenţii economici cu activităţi care generează astfel de emisii, în aşa fel încât îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la Kyoto să fie mai puţin costisitoare.

Deoarece este primul sistem internaţional de comercializare al emisiilor de CO2 din lume, EU ETS înregistrează 11.500 de instalaţii mari consumatoare de energie din tot spaţiul Uniunii Europene, care emit aproape jumatate din emisiile de CO2 din Europa; include instalaţiile de ardere, combinatele producătoare de oţel şi materiale feroase, combinatele de ciment, fabricile de ceramică, hârtie, sticlă şi rafinăriile de petrol.

            Anumite state au inceput sa ia masuri legale care sa ii "usture la buzunar" pe poluatori prin taxarea acestora prin diverse instrumente cum sunt :

-redevenţele de deversare plătite în funcţie de cantitatea sau de calitatea poluanţilor care afecteazǎ  atmosfera, aerul sau solul

- redevenţele asupra zgomotului, aplicate în ţările dezvoltate, utilizate pentru plata indemnizaţiilor pentru segmentul de populaţie care este victima a poluării fonice, cum ar fi  cei ce lucrează sau locuiesc în apropierea aeroporturilor

- redevenţele pe produs, adicǎ acele taxe percepute şi aplicate asupra ambalajelor și produselor care sunt dăunătoare mediului (taxa pe cărbune, pe uleiuri cu grăsimi, pe îngrăşăminte şi pesticide, pe ambalaje nereutilizabile, pe baterii, pe combustibili). Deoarece ele cresc costul produselor, redevenţele pe produs încurajează producătorii şi consumatorii să substituie produsele dăunătoare cu altele mai puţin periculoase.

Actualmente, firmele care vor să activeze cu succes pe piaţa internaţională trebuie să aibă o concepţie integrată de management, în care politica de marketing ecologic să fie corelată cu sistemul de obiective al firmei. Problemele legate de protecţia mediului pot crea firmelor atât oportunităţi, cât şi necazuri .

Principalii factori cu caracter ecologic, care au impact asupra firmei:

-eforturile autorităţilor în domeniul politicii mediului ambiant, prin legi privind deşeurile, reglementări referitoare la interzicerea sau supravegherea utilizării unor produse, etc;

-conştientizarea ecologică a publicului, cum sunt campaniile de informare asupra riscului consumului anumitor produse, dezbateri legate de mediu în cercurile politice, manifestări ale organizaţiilor non-guvernamentale;

-conştientizarea ecologică şi comportamentul intermediarilor şi utilizatorilor, prin modificarea condiţiilor de depozitare;

-activităţile legate de protecţia mediului ale concurenţilor, care lansează produse ecologice, cu etichete de genul„environmental friendly” sau „not tested on animals”;

-dezvoltări în domeniul ştiinţei şi cercetărilor aplicate.

Între strategiile de protejare împotriva riscurilor de mediu pot fi amintite:

a) Studii de impact ecologic al investiţiilor, care sǎ dea informeze corect investitorii în legǎturǎ cu fondurile care vor trebui mobilizate pentru ameliorarea efectelor tehnologiilor poluante, astfel încât să nu producă efecte negative asupra mediului şi în legaturǎ cu investiţiile care vor trebui fǎcute pentru controlul deşeurilor, al emisiilor de gaze, pierderilor de hidrocarburi-ulei, benzină, motorină.

Studiile de impact pot viza: evaluarea efectelor asupra producţiei şi estimarea costurilor de prevenire.

Evaluarea efectelor asupra producţiei se poate face prin:

-estimarea efectelor fizice ale modificarilor de mediu (de exemplu, defrişarea poate cauza o pierdere de teren de 3% anual);

-estimarea influenţei lor asupra rezultatelor sau a costurilor (o pierdere de teren de 3% anual poate reduce producţia de porumb cu 2% pe an sau cu 100 kg/ha);

-estimarea valorii pe piaţă a acestor pierderi (reducerea cu 100 kg/ha a producţiei de porumb poate conduce la scăderea venitului net).

Estimarea costurilor de prevenire presupune evaluarea cheltuielilor care se fac pentru a evita anumite efecte negative, cum ar fi aplicarea unor filtre de apă sau de aer.

b) Orientarea spre măsuri de reducere a consumurilor prin reducerea greutăţii produselor, ambalajelor, alegerea celor mai economicoase rute şi mijloace de transport, echiparea mijloacelor de transport cu catalizator, folosirea benzinei fără plumb, utilizarea de combustibili alternativi, cum sunt gazul lichefiat sau hidrogenul.

c) Obţinerea de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

d) O politică de comunicare foarte bunǎ care sǎ asigure potenţialii consumatori de faptul cǎ produsele au un conţinut obţinut din procesarea unor ingrediente naturale sau cǎ ambalajele sunt biodegradabile sau reutilizabile.

Unele companii au creat deja fonduri speciale pentru identificarea şi finanţarea proiectelor care presupun reducerea emisiilor de noxe şi gǎsirea de surse de energie regenerabilǎ , respectiv pentru finanţarea producerii de biocombustibili, proiecte de cercetare pentru folosirea hidrogenului ca sursǎ alternativǎ de energie, folosirea  eficientǎ a energiei prin utilizarea cǎldurii reziduale din procesele industriale, reducerea efectului de serǎ prin instalarea de convertori catalitici.   

Este imbucurator faptul ca multe grupuri industriale au inceput sa inteleaga faptul ca ne indreptam spre finish-ul unei curse fara castigator.  Fara eforturi conjugate din partea tuturor partilor implicate: guverne, organizatii suprastatale, companii, ong-uri, asociatii ecologiste si mai ales fara participarea publicului, adica a noastra, a tuturor, va fi din ce in ce mai greu sa supravietuim, sa ne bucuram de o lume curata si frumoasa, asa cum cum a fost ea dintotdeauna si cum trebuie sa ramana cat mai mult timp.