În timp ce primarii bucureşteni jonglează cu figurile de stil ca nişte adevăraţi poeţi ai administraţiei publice, comparând spălatul sub braţ cu cel al trotuarului, toropiţii de pe trotuare nu mai primesc, ca în alţi ani, apă potabilă, miile de metri cubi fiind alocaţi acum ferchezuirii potecilor Capitalei. Primarul cel mai general îndulceşte traiul angajaţilor din societăţile de salubrizare, aruncând în canalele înfundate apa drămuită meticulos de gospodine pentru ceaiuri de păpădie. Insensibil la preţul şi destinaţia licorii potabile, Don Quijotele cu halat alb vrea apă din piatră seacă pe trotuare de la sutele de agenţi economici neracordaţi la reţea, dar sfătuiţi să vină cu căldarea-n traistă la birou sau să îngraşe contul unor societăţi acreditate. Miile de bucureşteni fără robinet şi canalizare se uită în puţ a pagubă, întrebându-se cu ce să stropească uliţele metropolitane din faţa casei, în timp ce edilul şef, lovit de nostalgia întinderilor de apă, hotărăşte creşterea vânzărilor de furtune pentru cosmetizarea gropilor din trotuare.
    Nu s-a aşezat praful pe hotărârea fostului primar Băsescu (salutată, înjurată şi controversată atunci), prin care mastodonţii cu volan erau invitaţi să circule numai noaptea şi doar împrejurul Bucureştiului. Urmarea? Sfidând privirea tăioasă a primarului şi propaganda de trei zile şi doi bani a posturilor de televiziune, şoferii camioanelor au ales pentru tranzit zona semicentrală a Capitalei, unde clădirile construite la începutul  secolului se zdruncină din zori în asfinţit odată cu infrastructura şubredă. Praful şi noroiul, adunat şi abandonat de societăţile de salubrizare e ridicat de roţile camioanelor  până la ferestrele Primăriei, unde nefericitul chirurg-şef urmăreşte ca plătitorul taxelor de salubrizare să fie, o dată pe săptămână, gunoier. Comparaţia spălatului sub braţ cu epilatul la bordură nu ţine. A fost făcută la începutul campaniei de stropire a trotuarelor, tot de primarul Traian Băsescu obligat, cu mult înainte de a savura parfumul Cotrocenilor, să suporte grele duhori edilitare. O hotărâre care ar fi obligat la spălatul sub braţ o dată pe săptămână nu ar fi făcut valuri, ar fi fost tacit acceptată şi ar fi lăsat multe scaune libere la întruniri, conferinţe şi agape. Aşa, singurul beneficiar al trotuarelor udate jegologic este, de aproape zece ani, Apa Nova, administratorul nămolului din canalele bucureştene. Gestionarul lichidului semiopac de la robinete a încasat astfel sume echivalente cu producţia tuturor fabricilor de pâine din vestul Capitalei.
Ideea lansata în urmă cu două cincinale, conform căreia plătitorii de taxe vor presta sevicii în locul societăţilor de salubrizare s-a dovedit falsă. Firesc. Gunoierii – veniţi şi azi prin controale la propietarii  imobilelor, să verifice starea salubrizării aleiilor dintre blocuri – vor suplini activităţile pe care propietarii le-au programat pentru sfârşitul săptămânii. Gătitul, reparatul maşinii şi înjuratul vecinilor vor intra în apanajul salopetelor vişinii sau verzi. Fiind beneficiarii unor sporuri salariale pentru munca desfăşurată în condiţii penibile, mânuitorii de tomberoane şi mătură vor putea deveni penibili, la cererea contribuabilului, stând inutil în pat alături de soţia acestuia. De altfel, compensarea financiară pentru gunoieri a “muncii în condiţii penibile”(?), denumită curent “spor de ruşine”, face cu ochiul altei categorii profesionale: magistraţii.
Personal, consider că magistraţii şi alţi angajaţi din justiţie merită, în locul sporurilor pe care le solicită, sporul de ruşine. Pentru că nu au.

IOAN TEO ŞERBĂNESCU - agent de poliţie sanitară atestat