NATURA EMINESCIANĂ

 Eu am optat  pentru Natura eminesciană  drept temă de abordat în vederea redactării acestei lucrări, deoarece eu consider că  natura nu trebuie văzută  doar ca un fenomen în domeniul ştiinţei, ci ea trebuie văzută şi ca un element creeator care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează literatura.

Natura, în sens larg, este echivalentă cu lumea materială, universal fizic, universul material sau, simplu, universul sau în termeni populari ,,Mama natură”.

,,Natura” se referă la totalitatea lucrurilor şi fiinţelor din univers, lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetaţia, formele de relief, clima, fenomenele fizice şi viaţa, în general.Termenul nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o acţiune de orice fel a omului. Cuvântul ,,natură”  îşi are originea în latinescul  ,,natura”.

Având utilizări variate, astăzi cuvântul ,,natură” se poate referi generic la regnul vegetal sau animal, precum şi la felul în care anumite lucruri lipsite de viaţă interacţionează cauzând fenomene fizice sau geologice sau legate de materie şi energie. De asemenea, se referă la ceea ce numim sălbăticie (animale sălbatice, stânci, păduri, ape şi în general acele lucruri ce nu au fost alterate cu sau făra ştiinţă de om sau care persistă indiferent de acţiunea acestuia). Totalitatea acţiunilor omului care influenţează natura sunt cuprinse într-un factor antropic.

Natura poate fi energic înţeleasă ca fiind constituită din: Pămant, viaţă, ecosistem, sălbăticie, frumuseţea naturii, materie şi energie, sau chiar natura aflată dincolo de planeta Pămant .

Natura este întâlnită şi în operele lui Mihai Eminescu, de când era încă copil şi până când şi-a scris testamentul liric Mai am un singur dor.

Ceea ce se numeşte de obicei ,,natură”, adică aspecte geologice, faună şi floră, se găsesc la Mihai Eminescu, sub chip foarte elementar.Nu culoarea, nu varietatea sunt notele esenţiale, ci dimensiunea sau cantitatea.Aceasta este hotărâtă prin puterea de a intimida conştiinţa, de a o anula.Versuri ca: ,,Neamurile-mbătrâneau,/Crăiile se treceau,/Numai codrii tăi creşteau,/Şi în umbra cea de veci/Curgeau râurile reci” cuprind numai noţiunea simplă de ,,codru”, dar într-o dimensiune colosală. Pădurea noastră empirică are o durată limitată, fiind supusă dezagregării, codrul eminescian însă ,,creşte” peste marginile de timp ale domniilor, peste acelea ale raselor, el este din veci. Imaginea aceasta egipteană de trăinicie de-a lungul mileniilor, de vigoare gigantică determină dimensiunea microscopică a omului şi deşteaptă acel sentiment tipic eminescian de nevoie de a se lăsa în voia dinamicii firii.

Poetul romantic este ,,vizionar” , putând percepe părţile într-un întreg, exteriorul lumii reale în interiorul misterios al sufletului, pentru că există între lucruri şi între fiinţe raporturi analogice, corespondenţe, structură ascunsă a lumii, care face ca omul şi universul să se reflecte reciproc şi să-şi corespundă. O astfel de viziune este ce s-a numit ,,orphism”  în  poezia romantică, potrivit dorinţei poetului de a contempla natura cu sentimentul infinitului, cum era definit sentimentul naturii în poetica romantică, în lecţiile lui Jouffrey despre natura poeziei: ,,Totul vorbeşte, totul trăieşte în natură; chiar piatra, mineralul cel mai inform trăieşte o viaţă surdă şi nu vorbeşte un limbaj misterios: şi acest limbaj; păstorul, în singurătate, îl înţelege, îl ştie tot aşa sau mai mult decât savantul şi filozoful, ca şi poetul”

Prin metafora simbolică un poet poate face din viziunea naturii viaţa propriului său sentiment, reflectarea aspectelor naturii exprimând astfel istoria intimă a sufletului său. Trei sunt astfel lumile ce se oferă contemplatorului, în orphismul romantic: lumea vizibilă, ca peisaj, reflectarea ei în lumea interioară a omului, ca sentiment al naturii, şi, dincolo de această reflectare, o suprarealitate invizibilă, un univers infinit în mişcarea lui – după formula definitorie a romantismului, de circulaţie în epocă: ,,externus mundus est figura hominis et homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt invisibilia”

Din prima modalitate a orphismului romantic, în descrierea lumii vizibile ca peisaj, poezia lui Eminescu aduce tabloul naturii despre care George Călinescu spune: ,,E foarte de crezut că natura eminesciană cu fauna şi cu flora ei să aibă un punct de plecare istoric în priveliştea din Moldova de sus, şi anume din Valea Siretului, unde muntele şi câmpul sunt cu planuri apropiate şi nu lipseşte mediul acvatic.Eminescu a şi dat de astfel descripţii ale geologiei sălbatice moldovene.”

Geroge Călinescu spune că: ,,Eminescu are printre copaci câteva esenţe la care ţine în chip deosebit şi care înfăţişează, poate, pentru el însuşirile generale ale copacului.”

Teiul figurează mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Lângă teilu vechi şi sfânt,/ Ce cu flori până-n pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.”

Bradul e copacul artic care simbolizează trăinicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglindelor./ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.”

Plopul, prin tremurul frunzelor lui, dă amintirilor o mişcare lentă: ,,Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi-/ Tu nu m-ai cunoscut”

Arinul, fiind o esenţă păduratică, sălbăticeşte priveliştea: ,,Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dinte ramuri de arin/ melancolic cornul sună”.

Stejarul măreşte prin marea lui coroană câmpul ceresc de alunecare, al lunii: ,, Putut-au oare-atâta dor/ În noapte să se stingă/ Când luna trece prin stejari/ Urmând mereu în cale-şi,/ Când ochii tăi, tot încă mari,/ Se uită dulci şi galeşi?”.

Fagul vâră conştiinţa în inima codrului de o singură esenţă: ,,-O, priviţi-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!”

Salcia este copacul lacustru: ,,De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător;/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ Şi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.”

Mesteacănul indică atitudinea, aducând cu scoarţa lui albă un element hibernal: ,,Un părete din fund îşi ridică zăpada sa înflorită cu roze de pustie şi se văzu o scenă, a cărei culise reprezentau arbori şi tufişe de-o tânără şi mustoasă verdeaţă, iar fondul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn...”

Paltinul  prevesteşte regiunea alpină: ,,Colo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte coaste,/ Unde paltinii pe dealuri se înşir ca mândră oaste.”

Salcâmul este copacul de vale în peisajul sătesc: ,,Ah!în curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte./ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”

Liliacul  simbolizează venirea primăverii şi idila juvenilă: ,,A noastre inimi îşi jurau/ Credinţă pe toţi  vecii,/ Când pe cărări se scuturau/ De floare liliecii.”

Nucul, cireşul, mărul sunt pomi de livezi, simboluri ale lăcomiei copilăreşti: ,,Vedea în zarea văii nuci mari cu frunza lată/ Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi.”

Asemeni vişinul: ,,Vişinii-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.”

Flora eminesciană nu este feerică, nu este bogată, dar ea înfrânge spiritul prin intensitate. Cum priveliştea are mai totdeauna un lac în mijloc sau o apă şi în apropiere pădurea, iarba este vegetalul obişnuit, însă o iarbă de lună, în care n-a călcat picior de om: ,,De jur împrejur stau stâncele urieşeşti de  granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei adânci şi desigur sub oglinda mării e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi înalte şi mirositoare, în cari coase n-a intrat niciodată.”Cum spune şi George Călinescu:,, Eminescu pune iarba mai cu seamă în pădure, acolo unde vegetaţia se înăbuşe, nestrăbătută, fiindcă e clar că, pentru el, însuşirea de căpetenie a vegetalului e să crească într-una.”

Fauna este şi ea foarte săracă şi aleasă după aceleaşi criterii după care a fost aleasă şi flora.În rândul întâi vine calul, care simbolizează zborul oniric, al încălecării spaţiului.Eroii lui Mihai Eminescu călăresc: ,,Calu-i alb, un bun tovarăş,/ Înşeuat aşteapt-afară..”   sau  ,, Vede-un tânăr chiar alături,/ Pe-un cal negru e călare.” Calul este de altmiteri animalul din poveste, singura fiinţă care poate urma pe om în rătăcirile lui.

De asemenea în opera eminesciană mai apar şi animalele care sunt legate de pădurea sălbatică, boutul, cerbul şi ciuta: ,,Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalţi cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte.

Eminescu aminteşte şi păsările: filomela, rândunica, vulturul, corbul întunecat, lebada nordică, pitpalacul apoi ,, Cucul cântă, mierle, presuri-/ Cine ştie să le-asculte/ Ale paserilor neamuri/ Ciripesc pitite-n ramuri/ Şi vorbesc cu-atât de multe/ Înţelesuri.”

Tot peisajul naturii este pentru Eminescu o panoramă simbolică.

Natura în poezia lui Eminescu, după o remarcă a lui Tudor Vianu, în primele poezii apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice şi întruchipări de basm, ca în Mortua est, pentru a se schimbă cu timpul într-un specatacol al Frumuseţilor firii, într-un univers auditiv şi în egală măsură vizual, cu rezonanţe discrete într-un sentiment al contopirii omului cu firea.

A doua modalitate a orphismului romantic, descrierea lumii ca reprezentare în lumea interioară a omului, apare în poezia lui Eminescu  încă din prima perioadă poetică Prin nopţi tăcute: ,,Prin nopţi tăcute/ Prin lunce mute,/ Prin vântul iute,/ Aud un glas;/ Din nor ce trece,/ Din luna rece,/ Din visuri sece,/ Văd un obraz./ Lumea senină,/ Luna cea plină/ Şi marea lină,/ Icoană-i sunt;/ Ochiu-mi o cată/ În lumea lată,/ Cu mintea beată/ Eu plâng şi cânt.” Sau O stea prin ceruri: ,,Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume/ Numele unui suflet rătacit,/ Ce-acuma palid, uitat de lumme,/ A-mbătrânit?/ Pentru că ochiul ce lăcrimează,/ După-cea steauă care s-a stins/ Este al meu suflet ce meditează,/ E-ochiul meu plâns.”.

În poeziile mai putin filozofice, Eminescu a fost un poet ,,naiv” în sensul dat termenullui de Schiller, adică a văzut natura din mijlocul ei, aşa cum este ea. Dar poetul a încifrat în simbolurile creaţiei folclorice sensuri proprii, idei filozofice dobândite de el fie prin propria experienţă de viaţă, fie sub influenţa literaturii romantice a timpului. Pe măsură ce sporeşte meditaţia filozofică în anumite poezii de factură romantică, poetul se dovedeşte un poet ,,sentimental” în sensul dat termenului tot de Schiller, adică a văzut natura în prelungirea ei dincolo de limitele realitaţii imediate, ca expresie a nostalgiei infinitului, în imaginea unui univers infinit în mişcarea lui,acesta fiind şi ultimul aspect al orphismului romantic.

Imaginaţia puternică a romanticilor, însufleţeşte specatacole la care cei mai mulţi rămân indiferenţi: Cerul mai întâi cu norii, aurora, azurul, bolta nocturnă scaldată în razele lunii sau în scânteierea stelelor, la Novalis, Lamartine, Victor Hugo, care îşi proiectează sufletul într-o lumea a aştrilor, făcând sensibilă atmosfera, dar mai ales la Shelley, unul dintre cei mai mari poeţi ai naturii, în cele mai multe poeme având ca subiect lumina vibrantă a dimineţii, noapta, norii, vântul. Cu toate aceste elemente ale naturii omul intră în comunicare, ele trăiesc, suferă, visează ca el şi cu el, îi vorbesc şi îl sfătuiesc. Novalis  afirma că ,,spre a înţelege natura trebuie s-o facem să se nască, cu toată adâncimea ei, înlăuntrul nostru” , ori pentru această veche funcţiune magică a limbajului, care făcea din fiecare cuvânt un simbol, devine un mijloc al poetului de a crea lumea din nou, după un plan al său, într-o magie poetică. Ceea ce de fapt înseamnă trecerea de la natura obiectivă, ca peisaj, la o anumită interiorizare a ei, cum tot Novalis spunea: ,,Spre interior duce drumul misterios... În noi este universul; în noi sau nicăieri este eternitatea cu luminile ei, trecutul şi viitorul”.

Unii istoriografi mai exigenţi au considerat o ciudăţenie în faptul că Eminescu a cântat marea făra s-o  vadă niciodată, iar unii critici literari, tot atât de exigenţi, că greu s-ar găsi la un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin şi codrul. Dar gândindu-ne la valoarea simbolurilor înţelegem că poetul vedea marea privind bolta cerului, căci, marea, cerul şi codrul în peisajul închipuit de el simbolizează aceeaşi idee: întâlnirea vieţii cu moartea. Ritmul mişcării cosmice, care îngână somnul veşnic al poetului, este sugerat de zgomotul apelor şi de glasul frunzişului scuturat de vântul rece al toamnei: ,,Lucească cer senin/ Eternelor ape,/ Care din văi adânci/ Se-nalţă la maluri/ Cu braţe de valuri/ S-ar atârna de stânci./ Şi murmură-ntr-una/ Când spumegând recad;/ Iar pe păduri de brad/ Alunece luna,/ Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea.”

Elementele naturii au toate o valoare simbolică. În vreme ce poetul va fi pământ în singurătate-i, troienit cu drag de aduceri aminte, glasul izvoarelor îi va îngâna somnul veşnic; marea va geme de patimi îmbrăţişând pământul cu braţele ei de valuri, mereu aceleaşi valuri ce în zadar vor să se atârne de stâncile malului; luceferii îi vor zâmbi din înălţimile cerului, iar luna îl va acoperi în razele ei, alunecând prin pădurea de brazi. Ca simbol al nemărginirii, apele mării sunt eterne, iar cerul este senin, izvoarele sunt blânde, iar luna ca simbol al destinului  omenesc în succesiunea repetată a vieţii şi a morţii, este atotştiutoare.

George Călinescu observă la Eminescu că ,, codrul, marea, râul, luna sunt nu fenomene, ci idei, divinităţi: fenomen este doar omul.”

NATURA ESTE ALIATUL TĂU, PROTEJAZ-O!!!