Ploua... in Iasi... in lume... si in suflete... Ploua de parca nu se mai opreste... Toamna isi spala ruinele...Iarna isi asteapta intrarea triumfala in lume, pe ritmuri de colinde...


Nu sunt trista. Poate doar ganditoare din pricina atmosferei de singuratate din casa, din lume si din Iasi. Ploaia aceasta ce a venit peste o toamna care nu uita nici un detaliu al maretiei ei ce aduce bogatie si moarte deopotriva, ploaia aceasta asadar nu se mai termina de dimineata, cand cerul era intristat sau macar gri... Ploaia aceasta te face sa te gandesti la momente triste poate, te face sa te refugiezi intr-un loc incalzit, cu un ceai bun langa tine si o muzica balsam pentru sufletul infrigurat si framantat de ganduri grele poate... Ploaia aceasta te poate face sa te gandesti ca daca cineva de ACOLO DE SUS schimba temperatura putin tranforma picurii de ploaie in fulgi mici sau mari, dar albi si jucausi care patrund peste tot dusi de un vant tandru sau violent... Ploaia aceasta te uda pana in adancul sufletului, te hraneste poate cu o mana cereasca pe care Dumnezeu o daruieste oamenilor pentru a mai putea supravietui in lumea aceasta atat de arida...
Ploaia din seara aceasta si de astazi m-a intristat, m-a bucurat, m-a aruncat intr-un vartej de melancolii si nostalgii, m-a curatat poate de toate intrigile in care m-am inclus in ultima vreme, m-a hranit cu divinitate si frumusete spirituala si m-a facut sa meditez la tot si la toate, la viata la moarte, la frumos si la urat, la armonia contrariilor in lume, la relativitatea timpului si spatiului in ochii oamenilor...
Ploaie in luna lui noiembrie, ploaie peste o viata pana acum implinita cu bune si cu rele... Ploaie datatoare de lumina si intuneric deopotriva...
Poate ca ceea ce simt in fiecare clipa a vietii nu e relevant, poate ca tot ceea ce gandesc despre oameni lucruri peisaje frumuseti miracole... e inutil sau lipsit de importanta... insa de cele mai multe ori imi doresc sa scriu cat mai mult, despre ceea ce simt si traiesc pentru ca viata aceasta sa nu treaca inutil pe langa mine... pentru ca cei care vor veni dupa mine sa aiba ceva de invatat... pentru ca sa fiu implinita mai mult decat sunt in clipele mele bune:).
Cad in continuare mii de picaturi de ploaie in fiecare secunda, frunzele picate sub copacul din fata bisericii se uda se spala de mizeria mortii iminente si se pregatesc de reintegrarea in natura... oferind intre timp un peisaj frumos prin simplitate... Poate ca o infima parte din gandurile si simtirile mele trecatoare dar intense au fost notate aici intr-un rastimp de muzica, singuratate si ploaie...cu siguranta mai sunt o sumedenie... Am speranta ca ceea ce scriu poarta cu sine oglinda in care se reflecta toate aspectele inedite ale interioritatii mele si ma ajuta in acelasi timp sa traiesc altfel poate decat restul lumii, care ma acapareaza in fiecare zi in fuga spre nicaieri...in cursa contra timp...

Astept cu nerabdare iarna cea rece si plina de frumuseti glaciale care iti incalzesc sufletul cu focul miracolelor.
Totusi in continuare in aer sunt picuri de ploaie... micsoreaza Doamne temperatura in inaltul cerului si tranforma picurii de ploaie in fulgi de zapada ...

Viata – o proba a timpului

Motto: “ In fapta, lumea-i visul sufletului nostrum. Nu exista nici timp nisi spatiu. Ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e-n sufletul meu ca padurea intr-un sambure de ghinda si infinitul asemene, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua.”( Mihai Eminescu)

Timpul acesta… oricat am incerca noi sa-l oprim, sa-l fragmentam, sa-l planificam in agende de lucru trece inevitabil ireversibil, ne invinge oricat am lupta noi cu el. Blaga spunea ca viata este o mare trecere catre moarte si ca in fiecare clipa a vietii murim cate putin. Totusi in lupta aceasta ce pare uneori nedreapta putem invinge fluviul vremii care incearca san e lase urme pe chip sip e suflet printr-o mentalitate deosebita conform careia nu are importanta de unde pleci in viata si unde ajungi ci importanta e bucuria cu care strabati drumul. Cred ca cea mai mare vina posibila e aceea de a allege sa fii nefericit. Timpul ne ajuta sau nu ca in fiecare clipa a vietii san e implinim cea mai mare datorie pe care o avem pentru noi si pentru viata noastra viitoare, aceea de a incerca sa ne cladim fericirea. Trebuie sa nu parasim aceasta bucurie pentru ca doar ea da acel sunet plin, inconfundabil al vietii. Ghoete spunea “Daca vrei sa faci pe altii fericiti incepe cu tine a fi fericit.”

De mult mi s-a parut ca bucuria e mai rara, mai dificila si mai frumoasa decat tristetea. Si cand am facut aceasta descoperire, cea mai importanta fara indoiala din toate cate se pot face in timpul acestei vieti, bucuria a devenit pentru mine nu numai o nevoie fireasca ci si o obligatie morala. Mi s-a parut ca cel mai bun si mai sigur mijloc de a imprastia in jurul tau fericirea e de a da tu insati imaginea ei. Si m-am bucurat sa fiu fericita.

Asadar importanta e dara de lumina pe care o lasam in urma noastra prin ceea ce facem in viata aceasta in incercarea noastra de a trai clipa si de a impiedica vremea san e marcheze fizic sau sufleteste. Ne inarmam cu rabdare, dragoste si pasiune pentru ceea ce facem si pornim zilnic in cursa contra cronometru pentru ca timpul sa nu treaca inutil pe langa noi. Scriem jurnale pentru ca momentele importante ale vietii sa ramana in eternitate si sa putea apela oricand la cufarul amintirilor de clipe trecatoare si vesnice. Despre rolul junalului in lupta noastra continua cu timpul Liiceanu afirma: „Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decu­pează, îl ţin în braţe, îl mîngîie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hîrtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comenta­riul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcînd tapaj, gesticulînd, explicînd, justificîndu-şi trecerea pe aici, crezînd oarecum că el va scăpa de deznodămîntul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul: cum a respi­rat în cutare zi, cum se învolbura apa pe care a pri­vit-o, ce vise a visat, ce oameni a întîlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie înţe­leasă "opera lor". Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hîrtie, vor continua să trăiască propunînd celorlalţi, în locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortua­ră, mulajul în ghips şi bronz al gîndurilor, emoţi­ilor şi vanităţilor lor.” (Gabriel Liiceanu, Usa interzisa)

Cred ca cea mai buna arma impotriva efectelor negative ale trecerii timpului e viata traita la cote maxime:

“MOARE CATE PUTIN
cel ce se transforma in sclavul obisnuintei, cel ce nu calatoreste, cel ce nu citeste, cel ce nu stie sa asculte muzica...

 Cel ce nu cauta harul din el insusi...

MOARE CATE PUTIN

 cel ce evita pasiunea, cel ce isi distruge dragostea, cel ce nu se lasa ajutat, cel ce evita emotiile ce invata ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si sufletul sa vibreze...

MOARE CATE PUTIN

cel ce nu isi schimba existenta, cel ce nu vrea sa construiasca ceva nou, cel ce nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste...

cel ce isi petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia ce nu se mai opreste, cel ce abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput, cel ce nu intreaba de frica sa nu se faca de ras, cel ce nu raspunde chiar daca are un raspuns...

MOARE CATE PUTIN

cel ce nu risca certitudinea pentru incertitudine pentru a-si indeplini un vis...

MOARE CATE PUTIN

cel ce evita moartea cate putin doar amintindu-si intotdeauna ca ,,a fi viu” cere un efort mai mare decat simplul fapt de a respira...

TOTUL DEPINDE DE TINE!”(Pablo Neruda)

                Am speranta ca macar cativa oameni vor reusi sa faca acest lucru si sa se implineasca sub semnul bucuriei si sub pecetea ireversibila si datatoare de valoare a timpului...

Cutia Pandorei

Cine suntem noi romanii? Putem oare arata adevarata noastra identitate lumii intregi, avem vointa, demnitatea si iubirea de neam care sa ne determine sa luptam cu adevarat? Multe evenimente ale zilelor noastre demonstreaza reversul medaliei, acela ca nu avem forta sa ne afirman, nu avem poate motivatia, nu mai avem poate sinapsele dintre noi, care odata ne faceau sa opunem intregului Imperiu Otoman, un batranel ca Mircea cel Batran si o armata firava ca numar si amploare, dar puternica prin iubirea de mosie, prin dragostea pentru plaiurile acestea de rai ale Romaniei, pentru aceasta Gradina a Maicii Domnului... Poate ca nu mai simtim nevoia sa strigam in gura mare cine suntem, pentru ca ne-am uniformizat, am devenit europeni si deci lipsiti de identitate. Poate ca cei care au dorit sa daramane si ultima farama de suflet romanesc autentic, frumos si luminos pe care o mai aveam in noi, au reusit. Poate ca nu intelegem ce ni se intampla, dar simtim ca ne depersonalizam, ca devenim din nou slugi pentru nimeni. De ce? De ce nu putem castiga ca odinioara de pilda Campionatul European de Fotbal? De ce nu ne putem pastra in tara, ca pe un bun de pret pe acel Costel Busuioc, folosit acum de altii, de aceeasi altii care stiu sa profite de valorile altora, de aceeasi altii care l-au cumparat cu bani grei pe Chivu, pe Mutu chiar  si pe Hagi, care au vrut sa-i cumpere pe cei mai mari antrenori de gimnastica ai vremurilor noastre, Mariana Bitang si Octavian Belu. Cum ramanem demni, drepti si cum putem pastra ce avem mai de pret in suflet, in fata valurilor globalizarii, in fata dorintei de uniformizare globala? Intrebari la care doar fiecare dintre noi putem raspunde in momentele in care suntem in fata noastra, singuri, si cu adevarat noi, pentru ca in rest, purtam masti, alergam grabiti spre nicaieri si uitam sa privim in jurul nostru si sa traim cu adevarat frumos, lin, fara complicatii in aceasta Gradina a Maicii Domnului.

Nimeni din lumea aceasta nu cunoaste semnificatia cuvantului doar al nostru DOR. Nimeni nu-l va putea numi, ca stare, poate doar il va simti, dar nu va sti ce e. Doar noi, in simplitatea noastra luminoasa putem lua in America, prin gestul unei batrane autentice, un bolovan de rau in geamantan, din simplul motiv ca ne e DOR. Nici odinioara, nici acum, nimeni nu ne poate fura identitatea. Trebuie doar sa gasim forta sa strigam lumii intregi ca nu am murit ca neam, ca valoare spirituala si ca frumusete.

Dar, ... sa nu uitam un lucru extrem de important,  Dumnezeu, la care nu au uitat sa se inchine in fiecare clipa a vietii, toti stramosii nostri, chiar daca poate aparent nu au mai ajuns la impartirea lumii sa primeasca ceva valoros din punct de vedere material. Au primit totusi cum povesteste  Mihail Sadoveanu, in Baltagul, „o inima usoara ca sa va  bucurati cu  al  vostru. Sa va para toate bune; si s-aveti muieri frumoase si iubete.”