PLOAIE DE VARĂ

Se frâng copacii de furtună,

şi praful alb pluteşte-n zări,

cu geamăt scurt oftează vântul

şi lacrimi are bolta-n nori.

Ce răvăşită e natura,

nimic din ce era sublim,

se zvârcoleşte-n agonie,

o, Doamne sfinte, ce destin!

Cu şerpi de foc se-ncinge cerul

şi clocoteşte-n spume marea,

în tunet hohoteşte zarea,

doar muntele-i nebiruit.

Lacrimi calde cerul cerne

şi în linişte le-aşterne-n noapte,

pe fereastră-n lungi şuvoaie

se preling lacrimi de ploaie.

În culori de smalţ pestriţe

se trezesc poienele,

mândrul Soare le surâde,

mijind uşor genele.

 Aotor - Mariana Cârdei