BIANCA

Era zi de primăvară când ne-am cunoscut

ziua noastră a femeii, cândva, mai demult.

Mă dusesem hotărâtă să o înfiez

şi-am văzut-o cum se-nvârte ca un titirez.

Mică, albă, delicată, ca un fulg de nea,

un mic ghemotoc de blană spre minge sărea.

Nu avea mustăţi, sprâncene, că şi le arsese

ochii – doua albăstrele chiar atunci culese.

Roze purta în urechi, roz era şi nasul,

blana albă de hermină, sprinten avea pasul.

Coada-i flutura semeaţă ca şi un stindard,

era fină, delicată, avea suflet cald.

M-am decis în graba mare să o iau cu mine

lângă inimă sub haină, ca să-i fie bine.

O mică sălbăticiune se zbătea să scape

miorlăind pe-un ton sinistru, sunete ciudate.

Am ajuns cu bine-acasă, unde fiica mea

a fost nespus de uimită văzând-o pe ea.

Coup de foudre, eu aş zice, fiindcă din priviri

şi-au declarat pe vecie marile iubiri.

A intrat în viaţa noastră cu iubirea sa

Ne-a adus şi mângâiere când se alinta.

Ne-a iubit pe fiecare după placul său,

a plecat din viaţa noastră şi ne pare rău...

Autor - Mariana Cârdei